luni, 28 aprilie 2014

O poveste despre vesnicie

Adevarat a inviat, dragele mele! Va raspund astfel celor care ati intrat pe blog in frumoasele zile de sarbatoare ale Invierii Domnului si ati lasat mesajele voastre aici. Nu am avut internet de sarbatori, sa va raspund, dar a fost cu un scop nobil :). Vin catre voi azi cu o poveste!

Despre ce? Despre vesnicie. Stiti ce spune poetul..."vesnicia s-a nascut la sat"?  Ei bine chiar asa este. Si cine nu a petrecut macar o saptamana la sat nu are cum sa inteleaga acesta adevar atat de valabil. Dar eu, care mi-am petrecut copilaria la sat, la bunici, si cele mai frumoase amintiri sunt legate de dealurile domoale, de drumurile prafuite, de pamant? Cum as putea sa nu inteleg?

Spuneam ceva de o poveste....
Ei bine, a fost odata ca niciodata...un sat. Frumuselu. Un sat la capat de orice civilizatie, in Moldova. Si in acel sat era o casuta. Alba cu usi verzi. A fost albastra cu usi verzi. Probabil cerul a fost gelos. Cu prispa inalta si perdea de vie ce vara umbrea ocrotitor curtea batatorita.


Si au fost niste dealuri. Dealuri ce in inchipuirea micutei nepoate pareau fabulos de mari. Dar oare au imbatranit si dealurile si s-au garbovit?





 Iar vaile erau fermecate. Si drumurile acoperite in colb duceau catre locuri secrete...



 Iar in poienite ascunse, cate un copac magic salasluia, copac ce starnise imaginatia micii copilite de atatea ori!

 Si a mai fost...o bunicuta. Mica-mica. Cat un graunte. Cu suflet bland incat toata natura se apleca duios catre ea si toate animalele si pasarile o iubeau.
Si acele dealuri, si acele vai si acea casuta mica si micuta bunicuta erau eternitatea. Vesnicia unei copilarii fericite, tihnite, pline de vise si sperante, asa cum fiecare copil ar trebui sa traiasca.

Sper ca v-a placut povestea mea de astazi. Si sper sa ne vedem mai des de acum inainte. Am revenit acasa!




7 comentarii:

  1. Ingrid sunt la serviciu in pauza si mi-au dat lacrimile. Cat de minunat si frumos ai scris...o poveste magica:* despre o lume magica vazuta prin ochisorii puri ai unei fetite ca nici o alta...

    RăspundețiȘtergere
  2. Cu lacrimi in ochi si eu... Foarte frumos scris, Ingrid. Iar imaginile fac cat toate cuvintele din lume.

    RăspundețiȘtergere
  3. Dragele mele, Anca, Iuliana, ma bucur ca am reusit sa va transmit emotia mea :). Multumesc ca sunteti aici, cu mine!

    RăspundețiȘtergere
  4. Doamne Ingrid, in poza in care e bunica ta, parca am vazut-o pe a mea care are acum 94 de ani! Chiar si locurile din povestea ta seamana cu cele ale copilariei mele.Povestea ta mi-a atins sufletul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga Dana, inseamna ca intr-adevar este o poveste despre vesnicie :)

      Ștergere
  5. Bunicuta asta a ta cred ca e plina de dragoste, uite numai cum se apropie puii de ea, ca si cum ea ar vrea sa-i imbratiseze si ei vin in intampinarea ei. Foarte frumoasa fotografia asta!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa e, Maria. Bunica mea este plina de dragoste. Puii aceia se tin scai dupa ea cand iese in curtea lor. Bunica este o femeie foarte duioasa dar si inteligenta, are acea intelepciune care te ia de multe ori prin surprindere. Cum acum au ramas batranii singuri, si cum bunicul meu nu mai aude f. bine, bunica mea vb. mult cu pasarile, pisicutele, cu tot ce o inconjoara. Cumva, acolo s-a creat o comuniune om-natura care pentru cineva din afara e greu de inteles. Am invatat multe de la ea, lucruri pe care orice profesor nu are cum sa te invete.

      Ștergere