Este tulburator cum memoria pastreaza aceste amintiri ample pentru ca nu doar iti amintesti ci retraiesti intr-o fractiune de secunda, o perioada din trecut. Nu e deja-vu, nu e coincidenta, e ceva ce eu i-as zice dorul din noi.
De ce scriu despre asta? Recent am primit cadou un set de cosmetice cu aroma de...grapefruit, adica grefe, cum se spune. Nimic deosebit. Unde pui ca nu mananc grefe, nu imi plac. Apoi le-am aplicat. Si m-am intors brusc in copilarie, in apartamentul parintilor mei si am avut clar imaginea tatalui meu intrand iarna in camera mea si a surorii mele tinand in mana doua grefe mari si galbene. Un moment deloc important in viata mea dar ancorat acolo in memorie. Nici atunci nu imi placeau grefele. As fi preferat sa fie portocale :). Iar de cand am plecat din casa parintilor nu am mai mancat grefe :). Iata cum mirosul cosmeticelor a reinviat o particica din copilaria mea si a trezit un dor de "mine atunci", nu stiu cum sa ii spun. Nostalgia unui timp trecut pe care nu il poti readuce inapoi, si nici daca incerci sa il rememorezi, daca mergi pe calea logica a amintirii nu il poti reinvia. Ci doar asa, spontan, fugitiv, suprinzator.
Ul alt astfel de dor il reprezinta pentru mine dealurile din zona Moldovei. Cand cineva m-a intrebat ce imi place mai mult: muntele sau marea, am raspuns: dealul. Veneam de la Bucuresti spre orasul natal si i-am propus lui S sa ne abatem pe la bunici ( 100 de km de orasul parintilor mei). Nu mai fusesem de vreo 2 ani... acum era departe de orasul in care locuiam si intrasem in rutina Bucurestiului... In momentul in care masina a facut dreapta de la soseaua principala catre satul bunicilor mi-a venit sa plang. Pentru ca acelasi dor din mine in momentul in care a vazut dealurile acelea moi pe care le cunosc pe fiecare in parte ca si cum mi-as cunoaste liniile din palma, a tresarit si m-a dus inapoi in cea mai frumoasa perioada a vietii mele: in casa bunicilor. Si m-am retrait (doar asa pot spune) in acel moment pe mine atunci.Am cazut in mine..
Dar oare pana unde merge acest "dor din noi"? Se opreste oare la propriile experiente? Sau merge mai departe la ceea ce au trait predecesorii nostri, secole de experiente uitate ? Exista posibilitatea de avea nostalgia unor lucruri pe care nu le-am trait?
Te inteleg foarte bine, Ingrid. N-as stii sa explic, dar am si eu niste doruri necunoscute, straine, venite de undeva din trecut... Apoi mai e dorul de Dumnezeu, pe care cred ca-l are orice om in inima lui, e doar dorul dupa Tata si e imposibil sa nu existe. Doar ca unii il confunda cu dorul dupa niste lucruri care trec, il astupa chiar cu surogate si zic ca e dorul dupa altceva: iubirea aceea ideala, jobul acela mult visat, cariera aceea mareata etc. Desi acestea sunt si ele bucurii si binecuvantari, dar nu pot fi scopul final al vietii...
RăspundețiȘtergereAsta cu reamintirea starnita de un miros, loc, imagine... le patesc si eu des...
Weekend frumos sa ai!
Bine, punctat, Irina. dorul de Dumnezeu. Este acolo, in noi, si toate popoarele, toate religiile l-au cautat pe Dumnezeu pentru a umple acel dor de EL existent in strafundurile constiintei noastre.
ȘtergereWeek-end frumos si tie, draga mea!
Eu zic ca da - exista posibilitatea de a avea nostalgia unor lucuri pe care nu le-am trait.
RăspundețiȘtergereAm avut o copilarie fericita si o viata cit se poate de normala si linsitita: fara certuri si scandaluri in familie, fara batai, fara tensiuni, dar... eu nu pot sa suport scenele violente si nici sa vad singe nici macar in filme... Mereu m-am intrebat cum de se poate una ca asta din moment ce nu am nici o amintire de genul din copilaria mea... Parintii nu au dat niciodata nici macar o palma in mine.
Ca peste ani sa-mi spuna tata ca el nu a avut aceeasi copilarie ca a mea... Bunicul ii rupea cu bataia si pe el si pe bunica... Cred ca de acolo s-a transmis informatia "genetica" la mine...
Daca ai timp, sa te uiti te rog la acest scurt documentar (eu am ramas impresionata):
http://www.youtube.com/watch?v=_FM64ZCHUgQ
Hm.. informatia "genetica" foarte bine zis. E uimitor cum suntem alcatuiti ca si oameni, Dumnezeu ne-a facut foarte complecsi ca si fiinte, cred ca nu am explorat nici 50% din ceea ce suntem. Chiar sunt curioasa de documentar, multumesc!
Ștergere:) Yung crede ca avem o memorie arhetipala, ca ni s-au transmis toate amintirile importante ale generatiilor precedente, nu neaparat din familie pe cale genetica cat social, a grupului. Eu cred ca e nevoia de frumos, de autentic, de bun, de Dumnezeu din noi. Nevoia de noi ca si miez profund si autentic, la care nu prea maia vem acces...
RăspundețiȘtergereCat de frumos l-ai denumit...dor de noi.Mi s-a intamplat de nenumarate ori asta...poate un miros anume...sau poate un moment scurt,fugitiv cum zici tu...Insa de multe ori am simtit ceva ce nu stiam de unde sa iau...adica..imi era extrem de familiar dar..nu stiam de unde...si in unele momente nici nu am aflat...altele m-au dus bineinteles la amintiri uitate,ascunse bine in minte..
RăspundețiȘtergere