Sunt o persoana care viseaza mult. Cred ca aici seman cu
tatal meu. Drama tatalui meu este ca nimeni nu a crezut in visele lui sau poate
el nu a reusit sa ii convinga pe ceilalti sa creada in ele. Mereu, cand merg acasa si stau cu el de vorba ma regasesc in el, in
elanurile lui si nu pot sa nu observ cu regret aripile sale frante.
Ceea ce am apreciat cel mai mult la parintii mei a fost ca
ne-au lasat (pe mine si pe sora mea) sa ne urmam propriul drum in viata, sa
facem ceea ce ne dorim. Desi modesti ne-au oferit o copilarie frumoasa, ne-au dat
o educatie si cel mai important ne-au incurajat sa ne facem propriul drum, sa
luam propriile decizii si sa ne bazam in primul rand pe propriile forte. Este
educatia pe care si eu as vrea sa o dau copiilor mei.
Acum, ca Dumnezeu ne-a ajutat cu apartamentul si avem
locusorul nostru, visele mele se indreapta catre alte “culmi”. Incep sa ma
gandesc din ce in ce mai mult la ceea ce fac si mai ales la ceea ce imi doresc sa fac in continuare. Cineva apropiat, cand i-am spus ca imi doresc
ca jobul meu sa fie ceva ce chiar imi place sa fac, m-a contrazis si mi-a spus
ca nu intoteauna facem ceea ce ne place iar serviciul nu trebuie neaparat sa ne
si placa.
Eu totusi refuz sa cred asta. Dimpotriva, ar trebui ca jobul
sa ne ofere satisfactii nu doar materiale ci si confortul de a face ceva
placut, sa fie ceva ce facem cu pasiune. Si catre acest scop incep sa ma
indrept acum, macar cu visele.
Ma cunosc, nu sunt o persoana care sa se multumeasca cu
starea de fapt si sa se incalzeasca cu vise. Pentru mine visele sunt primul pas
in realizarea unui lucru. Mi-e teama ca daca nu voi face pasi fermi catre
indeplinirea dorintei mele voi fi trista si
voi avea ca si tatal meu aripile frante.
De fapt prin postarea aceasta cred ca incerc sa ma incurajez
pe mine insami sa fac pasii catre ceea ce vreau sa incep. Si la fel de bine
stiu ca voi incerca sa caut aprobarea cuiva, dar mai ales a lui S, care sa imi
spuna ca este ok visul meu, sa imi spuna sa continui, ca este o idée buna, desi
ar trebui ca motivatia mea sa fie strict din interiorul meu.
Voi cum gestionati visele ?
Eu...am invatat de la mama mea ca trebuie sa faci ce iti place. Cand avea 35 ani si-a dat demisia si a facut facultatea care-i placea, cu pasiune, a fost prima, si-a dat si doctoratul si acum profeseaza in "noua" ca de acum e vechea ei meserie care ii place foarte mult. A facut si ea si noi sacrificii imense, uneori am mancat paine cu branza sarata si ceai dulce zile intregi, dar le-as face oricand la fel. Pentru mine ca si copil, faptul ca o vedeam si o vad fericita mi-a dat un curaj si o dinamica...Eu acum asta fac...sunt economist si castig bine, nu pot sa zic ca imi displace profund ceea ce fac, imi place intr-o oarecare masura, dar nu este visul meu si acum lupt pentru el, dureaza, cu poticniri, cu sacrificii (mai ales de timp si renuntari la socializare sau hobby) - cele financiare inca nu au aparut si ma sperie destul de tare, am un plan si, cu ajutorul Domnului se vor aseza toate pe fagasul normal. Eu cred ca avem o singura viata si suntem responabili de cum traim - cred ca visele frante continua sa ne bantuie - am multi colegi mai in varsta, chiar de 59 ani care abia acum au gasit curajul sa isi urmeze fisul. Singura problema este ca, atunci cand iti urmezi visule sti responsabil pentru el, si tu, si celalalt/ceilalti au asteptari. Eu cred ca ai forta necesara si suficienta sa iti indeplinesti visul/visele si sa le sustii si pe ale altora. Trebuie doar sa faci primul pas, apoi pe urmatorii, in ritmul tau, pentru ca ai toata viata. Te imbratisez, anca
RăspundețiȘtergereScuza-mi greselile si lungimea mesajului:)
RăspundețiȘtergereIti multumesc foarte mult pentru comentariu. Mi-a mai adaugat cativa fulgi la aripi :) ! Un plan este o buna idee, este un pas inainte. Iti doresc sa iti implinesti la randul tau visele si sa faci ceea ce iti ofera implinire. Si asa este, visele arzatoare neimplinite ne bantuie toata viata.
ȘtergereIti multumesc pentru incurajari si te imbratisez si eu, cu drag!
Daca esti sigura pe ceea ce vrei sa faci, atunci primul pas este cel mai important ceilalti nu mai conteaza foarte mult ei doar te duc incetisor pe drumul deja format.
RăspundețiȘtergereSi-apoi vorba ceea: incercarea moarte nare! nu totdeauna atingem piscul dar ca am pornit spre el, ie ceva.
Eu te sustin, tu ei hotararea! :)
La noi in familie e o vorba: mai bine sa-ti para rau ca ai incercat decat sa fii bantuit de gandul ce ar fi fost.
RăspundețiȘtergereDaca tu iti doresti sa-ti urmezi visul, nu mai astepta. Prea multa analiza te poate descuraja. Iti tin pumnii. Sunt sigura ce vei reusi si mai ales ca vei fi sustinuta.
Ingrid, si eu tare mult vreau sa nu mai fac ceea ce fac acum, sa-mi schimb profesia. Ce fac acum nu-mi place deloc! Imi dau seama ca e chiar vital pentru mine sa fac asta, e o sursa de depresie si de frustrare, e o apasare pe care o am de cativa ani buni. Singurul lucru pe care nu-l stiu e CUM sa fac asta ... inca.
RăspundețiȘtergerePostarea ta si ceea ce a completat Anca ma inspira si pe mine, amandoua imi dati curaj, asa ca va multumesc!
Maria, iti multumesc pentru comentariu.
ȘtergereMa bucur ca ai gasit putina inspiatie in postarea mea . Pe mine m-au impresionat comentariile si ma bucur in fiecare zi ca am inceput acest blog pentru ca am descoperit oameni extraordinari care prin vorbele frumoase si incurajatoare imi insenineaza ziua.
Sa faci ceva ce nu este pe sufletul tau, este asa cum ai spus si tu o sursa de frustrare si o apasare pe care si eu o simt. De aici a pornit si postarea mea, a fost un fel de rabufnire.
Cel mai important cred este sa iti dai seama CE vrei sa faci si de aici cred lucrurile se vor intrezari. Dar niciodata lucrurile nu sunt simple, sunt piedici mai ales exterioare care ne tot amana. Dar, cu sustinere si incurajari dar mai ales cu vointa, vom reusi!! Iti doresc mult succes! Te imbratisez cu drag!