Copil fiind visul meu cel mai mare era ca atunci cand voi fi
mare, sa locuiesc in casa bunicilor, in satul uitat de civilizatie, la granita
dintre doua judete, sa am o gospodarie asa cum am vazut la bunici, cu animale,
pasari, gradina, sa ma bucur de aerul curat pe care doar traiul la tara ti-l
poate oferi. Eram copil, inconjurat de dragostea oamenilor celor mai dragi, cu
capul plin de vise si sperante. Ce drept, nici acum nu am renuntat pe deplin la
acest vis si undeva in adancul sufletului, mic si timid, el inca se mai agata
de un fir de speranta.
Realitatea si maturitatea ne pun uneori in fata unor alegeri
ce ne scot brutal din visul copilariei. Nu mi-am dorit sa vin la Bucuresti, nu
mi-am dorit sa traiesc la bloc, eu mi-am
dorit sa fiu profesoara. Acum locuiesc in Bucuresti (Bragadiru e drept, dar ce
mi-e una, ce mi-e alta), locuiesc intr-un apartament si nu sunt profesoara, ba
mai mult sunt foarte departe de asta.
Dar pe principiul “nemultumitului i se ia darul”, nu vreau sa
il manii pe Dumnezeu ci am increderea ca toti pasii pe care i-am facut m-au
indreptat spre acest drum cu un scop. Si sunt multumita. Si imi dau seama ca in
mediul in care traiesc, in munca pe care o fac trebuie sa gasesc acel echilibru pe care mi-l doresc.
Am tanjit dupa un locusor al meu iar visul de a locui la
tara s-a transformat intr-un compromis, poate prea mult spus compromis. Cu
toate acestea sunt multumita si cel mai important, sunt mai relaxata. Si asta a
observat si S, mirat de transformare :).
Ca sa nu o mai lungesc, dupa un sir de alegeri si vise, acum
sunt acasa. Si acasa e locul unde sufletul mi-e linistit. Unde, pe cat pot, las
grijile la usa si ma rup de stresul vietii la oras. Poate altora le este mai
usor dar pentru mine este o provocare si mi-e drag sa ma obisnuiesc cu casuta, mi-e
drag de ea si cel mai drag imi e de noi, de felul in care am inceput sa ne
gospodarim si sa fim o familie.
Cei care ma cunosc imi stiu ideea de “undeva in afara
societatii”. Pana acum era un concept utopic, nascocit de mine intr-un moment
in care toata lumea se plangea de
birocratie, de etichete, de obligatii, de ce zice lumea etc. Ei bine, aici la
noi, eu incep sa ma simt “undeva in afara societatii”. Si pentru ca i-am dat un
nume conceptului, as vrea sa il si detaliez in incercarea de a-i da o consistenta
lui si deci lumii in care vreau sa traiesc.
- In primul rand se doreste a fi o lume autonoma .
Independenta nu va fi niciodata atat timp cat contractele cu banca, lumina,
gazul etc ne tin ancorati in societate.
- Orice gospodarie ce isi cauta autonomia isi gaseste si un mijloc de a-si castiga existenta. Aici inca mai e de lucru. In ianuarie, intr-un elan idealist, mi-am promis ca anul acesta voi deschide magazinul online cu lucrusoare facute in casa. Momentan, casuta ne-a solicitat intr-o asemenea masura incat, pana nu vad cateva lucururi esentiale puse in ordine (unul din ele fiind bucataria pe care Cristi, mesterul o monteaza cu S chiar acum, cand scriu eu) nu pot sa ma asez la masa de cusut cu inspiratie si dispozitie. Asa ca va mai dura putin pana cand imi voi pune atelierul la punct si voi incepe sa creez.
Voi reveni cu alte detalii pe masura ce se
vor contura.
Pana atunci, desi nu am fost deloc in
dispozitie de fotografii, m-am incumetat totusi sa fac macar cateva. Din pacate
calitatea fotografiilor nu este buna iar investitia intr-un aparat performant
nu se intrezareste ca prioritate prea curand. Dar asta e, pana atunci avem…
Perdele ...
Si work in progres...
