Oamenii pe care îi întâlneşti, situaţiile cu care te confrunţi,
cuvintele pe care le auzi, fie ca vrei, fie ca nu vrei, lasă un semn în
tine, în ceea ce eşti şi te modelează în ceea ce eşti acum.
De mic copil m-am simţit atrasă de pământurile acestea, nu pentru că
această legătură mi-ar acorda oarecare beneficii materiale ci pur şi
simplu pentru ca ele mi-au hrănit sufletul.
Am crescut la oraş, plămada a industrializării forţate pe care au
cunoscut-o părinţii mei. Am locuit la bloc, am văzut soarele ţâşnind de
după coşuri fumegande ale uzinelor, am atins cu degetele asfaltul. Am
jucat şotron, prinselea şi am desenat cu cretă colorată. Am fost la
şcoală în cartier şi am învaţat bine.
Dar sufletul meu a tresărit dintotdeauna departe de acestea. Undeva,
la capătul unui drum lung, menit parcă să te spele de orice urma de
oraş, o altă lume hrănea sufletul meu însetat. Bunicii mei au fost
părinţii mei spirituali. M-au hrănit cu iubire, cu poveşti, cu căldură
dar mai ales cu Dumnezeu şi mi se pare esenţial să îi pomenesc ori de
câte ori vorbesc despre mine pentru că ei sunt într-adevăr o mare parte
din sufletul meu care ar fi atât de searbăd fără ei.
Căsuţa albastră cu prispă înaltă, via roditoare, fânul proaspăt
cosit, biserica în vârf de deal păzită de stejarul cel de pururi, parcă
de însuşi Dumnezeu semănat acolo… par doar idei
bucolice, copiate dintr-o carte. Dar cât har este în ele, câtă natură
divină este în seara ce adună oamenii pe la casele lor după o zi
istovitoare de muncă. Veşnicia s-a născut la sat…Într-adevăr, satul
respiă eternitate, aici s-a durat un suflet şi o conştiinţă pe care
lumea modernă le-a uitat sau nici măcar nu le-a cunoscut.
Aş vrea să vorbesc despre această lume fermecată care mai crede încă
în demoni şi în sfinţi, care mai clădeşte troiţe la răscruci şi pleacă
la drum facându-şi semnul sfintei cruci.
La ţară timpul pare să se scurgă mai alene. Ziua începe în cântec
de cocoş şi stropi de rouă. Când soarele nu şi-a brodat încă perdeaua de
lumină, ţăranul se pregăteşte să plece la câmp. Îşi bate sapa sau îşi
ascute coasa, înjugă vaca, femeia pregăteşte desaga de merinde şi
pornesc. Colbul se trezeşte sub greutatea carelor. Sătenii îşi dau
bineţe. Şi trudesc. Cuprind cu privirea bucata de pământ şi se jertfesc
pentru ce le-a dat Dumnezeu.
Ţăranul trăieşte cu Dumnezeu.
*Postarea face parte dintr-o serie mai veche pe care am inceput-o acum ceva timp, despre viata la tara prin ochii copilului de altadata.
Ingrid scrie, da scrie si nu te mai opri!
RăspundețiȘtergere